Prima oară când m-am gândit să o duc pe Emily la cursuri de actorie avea abia 3 anișori și jumătate. Își petrecea tot timpul făcând scenarii cu noi sau cu jucăriile ei. Scenarii complexe cu mai multe personaje și fiecare avea un rol foarte bine definit. Era clar, trebuie să o ducem la actorie. Singură problema era că, la 3 ani și jumătate era prea mică. Am așteptat, dar gândul a rămas, iar Emily a continuat să inventeze scenarii.

A trecut 1 an și iată că ocazia a apărut în urma unui eveniment la care participasem la Școala de actorie MiniArt Show condusă de Ioana Ginghină. La același eveniment s-a produs de fapt și legătura magică dintre mine și Dina, alături de care mă puteți vedea în fiecare luni de la 10, dar despre asta într-un articol separat.

În fiecare săptămâna lecția de actoria a fost prilej de mare entuziasm în familia Chindea. Mergeam să o iau pe Emily de la grădiniță și ne plimbam pe jos până pe stradă Puțul Cu Plopi nr 3. Pe drum povesteam diverse și reușeam să mai petrecem și noi puțin timp împreună, doar noi două. Mă trezeam cu ea fredonand cântecele învățate acolo. Ajungeam acasă și ne jucăm salata de fructe, un alt exercițiu de la lecția de actorie. Un exercițiu de atenție și coordonare, dar și un prilej de amuzament atunci când inventau tot felul de salate din cele mai nebanuite ingrediente.

Toate bune, până în Decembrie, când am anunțat-o pe Emily că în acea zi, va avea loc o lecție deschisă la actorie. Pentru că se termina primul modul, urma ca, noi părinții, să asistăm la lecția deschisă, așa cum făcusem și la prima oră și să ne bucurăm de jocurile făcute de copii. Nu m-am gândit că va avea nevoie de pregătiri suplimentare pentru asta, eram convinsă că o sa-i placă ideea. De fapt n-a fost deloc așa.  Aproape instant Emily a zis că nu mai vrea să meargă.

Offf m-am panicat, pe cuvânt. Eram la volan și mergeam spre grădiniță. Mă uitam la ea în oglinda retrovizoare și o vedeam cu privește pe geam tăcută. Mă gândeam oare ce e în mintea ei. Mă gândeam că n-aș vrea să o forțez într-o situație în care nu se simte confortabil. Pe de altă parte nu voiam să o las să renunțe pur și simplu la primul obstacol. Mă gândeam că e o nouă experiență pentru ea și că n-ar trebui ratată. Și uite așa de aici a început un du-te vino între noi, tot drumul până la grădiniță.

N-a fost chip! Nicio explicație nu părea să o ajute. Singurul lucru asupra căruia am reușit să ne înțelegem este că vom participa la lecția deschisă și dacă nu se simte pregătită să se joace cu colegii, poate să stea lângă mine și ne uităm.

Offf, că adult e tare greu să-ți înțelegi copiii în momentele astea. Mai ales când tu adult, ești o persoană care te arunci cu capul înainte în orice provocare și ignori sentimentele de rușine.

Recunosc că primul instinct (cu care am luptat din greu) a fost să o forțez să participe cu orice preț. Să-i spună că TREBUIE să fie curajoasă! TREBUIE  să aibă încredere că va fi la fel de distractiv că la restul cursurilor de actorie. M-am abținut. Poate pe undeva în interior copilul din mine auzea aceleași cuvinte pe vremea când aveam spectacole de gimnastică în fața a zeci de oameni. Nici acolo nu aveam de ce să avem emoții, păi cum așa??? Asta auzeam atunci și nu voiam să audă și ea același lucru.

I-am acordat timp să se obișnuiască cu ideea, cum trebuia să fac de la început. Din păcate nu putem să luptăm noi în locul copiilor noștri, putem doar să-i inspirăm și să le arătăm mai multe variante, iar apoi sa respirăm adânc și să avem încredere. În dimineața aceea am realizat ca acest moment se va tot repeta de acum și nu va fi niciodată mai ușor. De acum copiii noștri sunt mari și cred ca și mai maturi decât am fost noi datorită modului în care vorbim cu ei.

Așa că am respirat adânc și am condus mai departe către grădiniță.

A venit seară și am mers la lecția deschisă. Am ajuns, ne-am așezat pe scaune, adulții pe cele mari, copiii pe cele mici și am început. Am rămas plăcut surprinsă atunci când Corina, profesoara Emilușei, ne-a invitat și pe noi alături de cei mici la câteva exerciții de încălzire. M-am gândit că asta sigur o va ajuta pe Emily să prindă curaj. Dar nu. Ea  a rămas aproape toată lecția lipită de mine că timbrul de plic. O vedeam cât de emoționată este. Îi vedeam zâmbetul forțat pe care îl pune atunci când nu se simte confortabil, de parcă ar vrea să se asigure, ”Sunt bine, nu?! sunt bine?!” Deja număram minutele până când se termina lecția.

Mă uităm la ceilalți copiii și îi vedeam că participa. Unii mai mult decât alții. Cei care erau confortabili cu a fi în centrul atenției, au trecut pragul și au devenit repede punctul central al lecției deschise, iar restul pur și simplu participau normal. Doar Emilușa mea, era lipită de scaunul meu. Singurul moment în care s-a relaxat cu adevarat a fost momentul când au spus povestea de umbre pe perete. Acela chiar este un moment magic. Abia atunci am vazut-o pe Emily așa cum o știam eu, dornică să inventeze povești cu prințese si vrăjitoare.

Mă bucur că am avut această ocazie și îi mulțumesc Ioanei Ginghină pentru posibilitatea de a testa această pasiune a Emilușei. Consider ca a fost o experiența utilă pentru amândouă, și pentru Emily și mai ales pentru mine. Am reușit să o vad și mai bine pe micuța mea domnișoară și mă bucur enorm pentru această oportunitate.

Cursurile de actorie MiniArt Show nu sunt doar cursuri de teatru, sunt de fapt un proiect de dezvoltare personală adresat copiilor cu vârsta între 3 și 16 ani. Cam astea cred eu că sunt avantajele unor cursuri de actorie:

  • dezvoltarea imaginației
  • îi provoacă să se pună în situații la care nu ar avea acces la fel de ușor
  • le oferă încredere în sine
  • îi ajută să fie mai sociabili, mai deschiși cu cei din jurul lor
  • le antrenează abilitatea de a vorbi în public
  • le oferă copiilor un mediu sigur în care să se exprime cum acasă de multe ori nu au voie

A fost o experiență din care și eu am învățat multe și din care am înțeles in sfârșit cât de greu i-a fost mamei mele în ziua în care m-a lasat să plec singură cu mașina, deși aveam carnet doar de o zi, facându-mi cu mâna zâmbind.

Acum știu cat de tare a strâns din dinți și cat de sus în gât i-o fi stat inima cele 3 ore până m-am întors. Așa suntem noi mamele, avem o forță incredibil de mare!

FOTO: Mihai Raitaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

%d blogeri au apreciat: